de Mircea_63 » 08 Oct 2012, 18:13
Ma tenteaza sa va spun o poveste, absolut adevarata, partial am o retinere pentru ca e o farama din viata mea sentimentala si pentru ca nu pare verosimila.
Aveam o relatie apropiata cu o colega de facultate si ne faceam planuri de casatorie. De-a lungul timpului auzeam de la ea lucruri pe care le puneam la indoiala. Indoiala mea ne umbrea relatia. Era cu putin mai in varsta ca mine, dar nu era ceva vizibil. Facuse vreo doi ani de scoala medicala militara, lucrase ca locotenent in armata...n-o credeam pana cand un coleg din alta grupa...surpriza: doamna locotenent, d-voastra aicea? Si ne povestise apoi ca atunci cand a fost el militar in termen, ea era locotenent in acea unitate.
Visa ca dupa absolvire sa intram cumva impreuna in cadrul Armatei. Habar n-am cum se putea, mai ales ca motivul retragerii ei era unul de sanatate.
Partea proasta era ca eu aveam cu totul alte apucaturi. O combinatie de hipi-rocker-liber cugetator. Am detestat armata si mi s-au parut 9 luni irosite din viata mea in mod stupid. Aveam prieteni artisti plastici, un amic arhitect, altul poet si filosof etc si sub aspectul studentului serios statea un om care nu iubea deloc inregimentarea. Oarecum nu ne potriveam deloc, dar cararile inimii...
La un moment dat imi povestise ceva din care rezulta ca lucra ca informatoare. Nici asta n-o credeam! Vazusem pana atunci oameni -in varsta fata de varsta mea de atunci- care facusera armata la Securitate, la fel cum am facut eu armata la infanterie. Simpli soldati in termen, dar atat de mandrii de acest lucru, de parca ei ar fi pus coada la pruna. Pe altii, daca ii banuia cineva ca ar fi securisti sub acoperire, banuiala asta ii umplea de mandrie si incercau chiar sa dea de inteles ca asa si este. Pentru unii ideea asta era asa un miraj al puterii, incat fie si doar daca cunosteau un securist sau le era cumva vecin, pareau sa-l cunoasca pe Superman si oarecum, prin simpla cunostinta sau vecinatate se umpleau si ei de o aura magica si radianta a unei forte nemaivazute, iar acest lucru era povestit cu mandrie de cate ori aparea ocazia sau ...la o bere. Eventual era argument suprem daca ne povestea ceva nu prea credibil. "Stiu eu multe, bai, vecinul meu lucreaza la Securitate si mi-a spus multe chestii".Termenul de informator era jignitor si atunci, asemeni cu cel de turnator, dar cu totul altceva e cel de colaborator!
Am avut cate ceva de carait in legatura destainuirea ei si in afara de faptul ca ma indoiam, ceea ce era extrem de jignitor -adica o fac mincinoasa?- mai era si felul jenant in care era privita delatiunea.
- Stai sa-ti explic, ca tu nu intelegi!
Abordata in felul urmator. D-ta ai servit patria. Ai iesit din randurile militare, dar e de datoria ta de onoare si de patriot sa-ti servesti patria in continuare. Nuuu, nu e vorba de turnatorie, ci e vorba de a faptul ca dusmanul nu doarme si exista elemente declasate, ostile Romaniei care
distrug ceea ce poporul roman a creeat, care instiga etc Este datoria d-tale patriotica si de fapt asta ar face orice cetatean onest, de a ne aduce la cunostinta orice informatie de natura sa...dar noi dorim si va oferim sansa unei colaborari mai apropiate. Fiind un cetatean de valoare, la nevoie, orice problema aveti, veniti cu incredere la noi si veti gasi sprijin etc. Va vad cam obosita...
- Am examene...
N-a fost mare lucru sa se ofere sa o ajute...ba i-a mai oferit si un ajutor banesc, lunar, caci cadrele noastre de nadejde trebuiesc sprijinite.
Eu n-am crezut o iota! Nici acum nu sunt convins ca nu era doar imaginatia ei foarte bogata, auzeam aproape zilnic povesti securistice despre nemaipomenite misiuni si credeam tot mai mult ca...are fluturi.
Ne ducem in Arad si iesim la o plimbare pe faleza cu doi prieteni apropiati, un cuplu. E greu de explicat sobrietatea cu care ma purtam cu ea si nebunia si larghetea ce o simteam cu ei.
Cu ea mi-ar fi fost rusine sa merg cu nasul pe tren, cu ei mi-ar fi fost rusine sa-mi iau bilet. Ultimul vagon din personalul de Timisoara, duminica seara era plin de studenti si nimeni n-avea bilet
Se innopteaza si ne asezam pe o banca pe malul Muresului, iar luna plina plutea in fata noastra. Stam la povesti cu o oarecare stinghereala caci ea nu era din gasca noastra si nici nu dadea vre-un semn ca se simte in largul ei.
Printre multe alte tampenii, gasca noastra avea diverse slagare. E jenant sa va spun, dar stateam pe banca si printre bancuri si povesti, cantam "Partidul, Ceausescu, Romania". De fapt parodiam prostia asta ce era la TV toata ziua.
Amicul meu vine cu ideea 'Hai sa cantam". Prietena lui, entuziasta, "Hai gata, ce pana mea, hai sa cantam, hai si voi"
Pentru sobra mea prietena era ceva jenant sa stai pe banca in parc si sa canti. Ba ca nu stie, ba ca n-are voce.... si incep astia doi: Partiiidul, Ceauseeescu, Romaniiiaa...
Intradevar cantam oarecum in surdina si din gat, imitand in mod caraghios...
Ea, jenata, da sa plece, noi insistam...bun, hai "Am cravata mea..." Pana la urma a ingaimat si ea ceva acolo ce semana a cantat, dar mereu se uita in jur daca nu ne aude careva, caci ar fi intrat in pamant de rusine.
Bineinteles ca acasa mi-a sugerat ca prietenii mei sunt cam dusi de-acasa, ca nu e obisnuita cu astfel de companie etc
Ma gandesc numai, daca intradevar era informatoare sau ce naiba era, oare cum era sa mearga sa raporteze ca am stat pe banca, la lumina lunii, fumand Carpati si cantand :
Partidul, Ceausescu, Romania ?
Povestea este absolut reala, iar sotia mea o cunoste cu mult inainte de a posta eu aici. Spun asta doar in ideea de a confirma cumva veridicitatea ei.
Daca Big Boss socoteste ca povestea mea nu-si are locul aici, il rog sa o mute, sau sa o stearga!
Nimic din ce-i uman nu imi e strain. (S. Freud)
Abia am timp sa ma mir ca exist...(N.Stanescu)