Neica Puiu,
Multumeste-i mosului pentru cadou, m-a surprins. Teoretic asa este, din practica insa ne mai urmaresc inca
reminescente ale trecutului, ideologii care sunt imbratisate si azi chiar si aici in poienita.
Nu exista om care sa nu se confrunte cu ele zi de zi, ceas cu ceas, mentalitatea statului opresiv care-si arata hidosenia prin aparatul bugetar-functionaresc asupra cetateanului de rand care trebuie injosit, haituit si tracasat pana la exasperare. Nu ajunge ca i se ia si scalpul! Se zice ca rabdarea este o virtute, dar 30 de ani, in care nu s-a intamplat nimic la cutia craniana a unei societati, la scara de individ inseamna o viata, inseamna vise destramate, sanse irosite si
pana la urma si moartea sperantei.
Inca purtam in noi frica/groaza vechiului regim, caracteristica implantata profund in constiinta noastra colectiva, si care involuntar o transmitem mai departe generatiilor urmatoare(pot sa dezvolt in alta parte).
Cei tineri care se decid sa plece, neica Puiu este stiut, odata cu trecerea anilor si contructia unui cuib hai-hui, sunt pierduti pentru totdeauna. Copii acestora nici ca vor mai vorbi romaneste, probabil ca nici nu vor mai avea vreo ciocolata, flori sau bomboane de trimis intr-o tara care le-a aratat coliva parintilor lor.