Paul, "Meseria de parinte?" ca titlu?
Se poate schimba! Orice sugestie de titlu e binevenita.
Toti suntem copii cuiva si multi suntem parinti, ba chiar bunici. Nu te invata nimeni cum sa fii parinte. Pare ca numai dragostea parinteasca nu e suficienta.
Exista un sentiment de vinovatie permanenta, cultivat de religie -Pacatul Originar- si apoi suma lucrurilor pentru care te intrebi daca ai gresit. La urma urmei, sursa evoluarii interioare.
Religia noastra cea crestina a fost confiscata dupa nastere. Cat a fost interzisa, a fost libera. Apoi a devenit legala si institutionalizata, dar odata cu institutionalizarea, si-a pierdut libertatea. Institutia si capii ei aveau acces la Biblie si ei stabileau ce si cum, celorlalti le era interzis. Se considera erezie. Practic nu aveau voie sa gandeasca pe aceasta tema si dispare liberul arbitru.
Numai ca se pune accent pe Dumnezeu creator, Fecioara, iar Fiul devine simplul Miel sacrificat pentru iertarea pacatelor. Se omite esentialul: invataturile Fiului!
Fara invataturi, totul devine o dogma oarecum formala. Ia nastere si Inchizitia si acel percept: crede si nu cerceta! Sa crezi ce spune institutia si sa nu cercetezi Cuvantul.
Sa le multumim lui Luther si celorlalti indrazneti care ne-au redat Biblia. Religia noastra nu are 2000 de ani, ci mai putin de 500.
Asta pentru protestanti! Ceilalti au un grad mai mic de independenta pentru ... liberul arbitru.
Gandind liber si incercand sa intelegem, ca parinti, nu stiu daca Dumnezeu este un exemplu pentru meseria de parinte.
Pe Adam si Eva i-a tinut departe de cunoastere. La prima abatere i-a scos pe usa afara. Pe Fiul sau L-a sacrificat, dupa conceptia noastra, desi dupa noi sacrificiu inseamna a da mortii, iar Fiul avea asigurata nemurirea. Asta nu inseamna ca nu I-i pretuiesc misiunea. Cati dintre noi am face asta ca parinti? Noua ne-ar fi greu, copiilor de asemenea.
Daca te simti vinovat pentru esecurile lor, te intrebi: oare si El ca Tata se simte la fel?
Din moment ce exista lucruri placute lui Dumnezeu, de buna seama exista si lucruri neplacute. Dar isi asuma esecurile noastre? Daca da, inseamna ca anuleaza Judecata!
In cele din urma, ajung la concluzia ca nu si le asuma. Dar tocmai de aceea ajung si la concluzia ca este bun ca parinte.
Pana nu ajunge la cunoastere, copilul nu este pedepsit. E nevinovat. Dupa ce incepe sa inteleaga, devine raspunzator pentru acelea. Odata ce are bagajul facut, are cunoasterea, ii dai drumul in lume, are liberul arbitru si raspunderea e doar a lui, chiar daca victoriile lui te bucura si esecurile lui te dor.
Fiul nemuritor... copilul trimis in lume are oricand deschisa usa la tine. Nu e usa inchisa dupa el, tot parinte ramai. Ba mai mult, devine egalul tau. Poate ca Sfantul Duh e...mama.
Pomeneam de protestanti deoarece de la ei avem indemnul de a ne intoarce spre invataturi si nu de a urma dogme rigide. Daca prin propria descoperire ajungi la aceleasi concluzii, le vei respecta constient si mai eficient decat pe niste dogme seci.
Paul, pe de o parte, daca ai fi tatal meu, as fi mandru, bucuros de atata afectiune, pe de alta m-as simti incorsetat.
Nimic din ce-i uman nu imi e strain. (S. Freud)
Abia am timp sa ma mir ca exist...(N.Stanescu)