O abordare duală a naturii umane, pentru acei ce își propun să facă o distincție convingătoare între sexe, cel puțin într-un stadiu introductiv, poate pleca de la premise biblice și/sau spihologice.
A doua creație, femeia, purtătoarea vinovăției păcatului originar, prima neascultătoare, poate constitui eșafodajul unei construcții, departe de a nu fi suspicionata de cutumă, la adăpostul unui apriorism perceptiv confortabil și tendențios, cu evidente intenții de valorizare prin depreciere, în care gena vinovată a Evei, transmisă umanității, nici măcar nu ar mai trebui demonstrată, după același principiu în care cercetarea este inutilă și poate deveni chiar nocivă.
Cei care simt ineficiența unei astfel de abordări preferă domeniul psihologic cu trimitere la imaginile arhaice sub formă de tezaur, pe care generațiile îl moștenesc necondiționat, până la studiile și cercetările întreprinse pe societățile de copii.
Cu siguranță, prioritățile comunităților primitive erau legate de asigurarea hranei și de asigurarea protecției vieții în fața diferitelor pericole. Nimic nou chiar și până în prezent, numai că în acele vremuri hrana și securitatea se obțineau numai în preajma unor manifestări legate strâns de forță și violentă, atribute, trebuie să recunoaștem, în posesia masculinității. În astfel de condiții, este ușor de înțeles că celui care îți procura și oferea hrană trebuia să-i mulțumești în interiorul tău, chiar dacă limbajul nearticulat nu făcea posibilă o formulare în completarea mimeticii, care ulterior va pune bazele ideii de ipocrizie. Având conștiința pericolului și văzând că omul masculin îți asigură chiar viața, acesta devine în mod necondiționat patriarhul tău, Dumnezeul tău, al copiilor tăi și al tribului tău. Celui care dobora mamutul și asigura protecția vieții i se cuveneau și deciziile și meritele. Dacă, într-adevăr, psihicul uman a fost amprentat cu aceste imagini primordiale, atunci, putem înțelege, poate și scuza, acele convingeri că femeia a fost și trebuie să rămână o umbră a existenței, recunoscătoare pentru supunere, urmându-și patriarhul, gătind mamutul (gândesc și varianta exagerat ironică cu translația animal-om în termeni estetici) și participând oricând la programul de securitate al grotei în strânsă legătură cu numărul membrilor “obținuți”.
O abordare din punctul de vedere al psihologilor ne este oferită de studiile și cercetările întreprinse pe societățile de copii la vârsta în care se consideră că aceștia nu au fost încă saturați de reguli și conduite de natură adultă care, de cele mai multe ori, conțin mesaje de natură obedienta. Aceste cercetări s-au întreprins la vârste fragede în cadrul jocului între copii. Se cunoaște că jocurile preferate ale fetelor sunt “șotronul”, “insulița” sau “de-a v-ați ascunselea”. Jocuri cu reguli simple, dar care pot conține suficiente premise de organizare și codificare a regulilor, arată cât de mult ar putea fi complicat jocul prin construirea de legi noi pe baza datelor inițiale. Cu toate acestea, fetele și-au dezvoltat ingeniozitatea mai ales prin inventarea de figuri inedite. Există o mulțime de forme ale șotronului: căsuțele desenate cu creta pe trotuar se succed în linie dreaptă, în linii paralele, în elice, în cerc, în coadă de tigaie
etc.Fetele par a fi preocupate mai mult de îndemânare și de relațiile în cadrul jocului decât de structura acestuia. Spre deosebire de acestea, băieții, afirmă psihologii, au un mai mare simț dezvoltat de organizare și de codificare al regulilor, dând dovadă de spirit juridic, preocupați să complice jocul în scopul de a epuiza toate cazurile posibile în care acesta ar putea să fie jucat.
Având aceleași reguli în desfășurare, relativ simple, jocul “de-a v-ați ascunselea” poate face trimitere încă o dată la imaginile arhaice în care femeia trebuie mai degrabă să fugă decât să se apere în fața unei agresiuni, și odată ajunsă la deschizătura grotei – copacul sau fațada blocului, în varianta modernă jucată – care îi oferă protecție, cu o ultimă reacție de apărare, se manifestă puternic țipând, scuipând.
Așa cum jocul, în general, pare a fi programul de instrucție pentru viață, exersat de băieți prin confruntare fizică, lupte, duel, violență, strategii elaborate în detaliu, tot așa jocul fetelor poate face trimitere la un program de salvare specific, neavând determinarea biologică unor confruntări directe, luptă, duel etc. În absența omului masculin de lângă ea, care îi putea oferi protecție, și cu copiii rămași în peșteră, ascunderea, fuga și teama de a nu fi nici măcar atinsă, și utilizarea unor simboluri substituente ale violenței – țipat, scuipat – par a fi forma salvatoare.
Într-o formă a jocului transpusă erotic, mă pot gândi la obiceiul fetelor adolescente, aflate într-o pădure, de a fugi și a se ascunde, iar atunci când sunt găsite oferă, poate, primul sărut. Poate fi modul simbolic de cedare și în același timp de salvare.
În general se poate concluziona că băieții sunt mai centrați pe o logică a drepturilor bazată pe o concepție despre dreptate, fetele aplică o logică a relațiilor în care prioritatea o reprezintă sensibilitatea față de nevoile celorlalți, băieții sunt înclinați pentru competiție, iar fetele pentru cooperare și grijă. La ambele genuri apar însă probleme de întregime morală, bărbații vor avea probleme de intimitate în viața lor rațională, femeile vor avea probleme în privința existenței autonome. De aici, femeile sunt educate să fie receptive la nevoile celorlalți, bărbații sunt educați pentru dreptate, corectitudine, legalitate, sensibili la norme și principii mai mult decât la nevoile celor din jur. Etica grijii rămâne totuși o etică a responsabilității. Totuși, ambele sexe resimt această tensiune între drepturi și grijă.
Plecând de la aceste observații, unele poate și personale, putem înțelege tendințele de segregare ale multora dintre bărbați, care se rezumă la o retorică interogativă tendențioasă, formulând întrebări de genul: unde este spiritul de analiză profund al femeii, unde este femeia istoric, femeia filosof, femeia sociolog, raportându-se, desigur, la luceferii umanității: Herodot, Socrate, Kant, Auguste Compte, Emile Durkheim. Și pe constelația poeziei și literaturii, lumina devine prea orbitoare pentru femei: Goethe, Eminescu, Turgheniev, Tolstoi, Rebreanu, Camil Petrescu. Cineva mai îndârjit ar putea extinde domeniile și va constata că femeia lipsește și din constelațiile logicii, descoperirilor științifice, epistemologiei, și cu siguranță a umorului.
Viața, însă, în general, se desfășoară nu neapărat sub luminile orbitoare ale umanității. Pe pământ, în mod obișnuit, se trăiește, se iubește, și se moare, iar de iubirea pentru femei s-a scris mai mult decât toate tratatele doxe la un loc. A înțelege lumea numai prin intelect este o dovadă de superficialitate și de trufie. Putem înțelege lumea tot la fel de mult prin sentiment. Dacă este sinceră, judecata intelectuală trebuie să își recunoască insuficiența.
O mișcare a unui lucru, fenomen, poate fi explicată printr-o combustie, o cauză mișcătoare internă sau externă. Mișcarea feministă “beneficiază” de o dublă determinare, una internă asigurată de o tendință egalitaristă, naturală, propulsată de dorința de a estompa un deficit valoric conștient în raport cu atributele masculinității, și una externă, ca răspuns la exagerările de subvalorizare practicate de autoritatea patriarhală. Deși percepția acestor stări poate fi veche pe cât este lumea, primele manifestări feministe au apărut abia în secolul al XIX-lea.
Libertatea, dorința de a supune, independența, autonomia, sălășluiesc în spiritul umanității. Teama de a nu-ți putea exersa aceste năzuințe și grija de a nu face parte din rândul suveranilor ar putea să fi constituit punctul de plecare al eticii și al moralei. Privind astfel morala și nevoia cel puțin de egalitarism, pot apărea ca cedări de la un ideal, o jumătate de măsură acceptabilă la adăpostul unor prescripții impersonale.
Cu referire la mișcarea feministă, odată deschisă cutia libertății, lucru posibil odată cu evoluția societății în general, primele drepturi și libertăți exprimate au fost cele de natură social-politică cu tendința încadrării acestora în sfera legislativului. Dreptul la vot, retribuție egală pentru muncă egală, acceptarea femeii în zona decizională și în general acceptarea participării femeii la viața publică, aveau să devină victorii obținute progresiv. Acestor tendințe de echilibrare socială aveau să le urmeze revendicări de natură intimă, interioară. Drumul spre exprimarea libertății naturale ale femeii fusese deschis.
Deși știau dintotdeauna că frumusețea constituie un avantaj, poate chiar o armă, mai mult, sau tot așa de eficientă ca sabia sau arcul cu săgeți, femeile frumoase au reușit să se impună, să devină celebre, în virtutea unui drept natural incontestabil.
Libertățile sexuale au putut fi revendicate și exersate, tot în virtutea unui drept natural, iar excesele, scuzate și iertate după modelul Mariei Magdalena.
Legalizarea avortului și a prostituției, dar și controversele legate de acceptarea unei minorități – cea a lesbienelor – sunt redute pe care încă se luptă și nu știu dacă toate ar trebui neapărat cucerite. Femeia a născut și pe Iisus, dar și pe Genghis Khan, a născut și cerșetori, și regi, și femei dezagreabile, dar și pe Marlin Monroe, și i*m*becili, dar și pe Albert Enstein. Totul este în natura umană, inclusiv, dar mai ales aș zice, puterea de a înțelege.
Note adiționale:
Educația ar trebui oarecum diferențiata între fetițe și băieți – tendințele spre o dezvoltare morală unitară pot fi greșite, mai ales la o vârstă fragedă.
Cum se răspunde unei nevoi nemanifestate în alte medii, de a afla și înțelege formele lăuntrice ale comportamentului uman? Adolescenții ar putea afla, că lucruri aparent banale, cum ar fi moda, vestimentația, tunsoarea, capătă semnificații încă nebănuite de ei.
Ce facem cu termeni ca: putere de gen, rol de gen, stratificare de gen, poate chiar șovinism masculin...?
A conștientiza că omul are o dublă natură, iar aceasta nu trebuie privită prin diferențe de valorizare, ci pur și simplu a o privi cu înțelegere, cred că face bine tuturor.
