Salut!
Casian Balabasciuc
Şi legendele încep cu „ a fost odată”. Poate pentru mulţi dintre cei care vor citi ce am scris aici, numele de Vasile Mehedeniuc nu este cunoscut. Şi atunci iată de ce voi începe cu „ a fost odată” un paznic de vânătoare care se numea astfel. Azi l-am condus pe ultimul său drum, drumul către veşnicie, pe care cu toţii trebuie să-l străbatem mai devreme sau mai târziu. Aşa este mersul implacabil al destinului. Doar că Vasile Mehedeniuc, huţul din Brodina, născut cu 81 de ani în urmă, va rămâne un personaj legendar printre poveştile din pădurile bucovinene, poveştile acelea neasemuite despre cerbi şi urşi, mistreţi şi lupi, căpriori şi cocoşi de munte, meritând un loc fruntaş printre portretele de păzitori ai vânatului pomenite şi zugrăvite de mari scriitori ca Sadoveanu, Ionel Pop, Titus Popovici şi alţii. Pădurarul Mehedeniuc nu a fost doar un meseriaş al ceea ce înseamnă cu adevărat vânătoare, ci a fost un trăitor al naturii, al vieţii sălbatice, pentru că a înţeles deplin sublima delicateţe a pădurii, trăind, muncind şi simţind în spiritul ei. Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii care au avut norocul să vâneze alături de „nea Vasile” vor rămâne săpate în memorie amintirile dimineţilor cu rotit somnoros de cocoşi, ale serilor cu apus cald şi chemări de căpriori, ale ploilor sâcâitoare pe poteci înguste şi acoperite de frunze vechi, ale nopţilor cu pânde lungi la mistreţi sau în gheaţa înfiorată a bordeielor de pândă. Chipul pădurarului va rămâne pitulat în amintirea cetinilor şi a fâneţelor bune de coasă aşteptând să fie rechemat în poveştile celor ce l-au cunoscut sau măcar au auzit de el şi de isprăvile sale, cu nădejdea că va mai fi cândva cineva care să-i urmeze calea şi obiceiurile. Dar oamenii se schimbă, iar în năvala timpului se schimbă şi vremurile, după asemănarea lor. Nu doar sălbăticiunile mor, ci şi pădurile, ca şi oamenii, iar uneori, din păcate, moare şi buna rânduială. Azi nea Vasile şi-a schimbat standul pentru veşnicie, rămânând sus, pe dealul Pohari, să privească din depărtări adânci stelele şi să asculte cu luare aminte dacă nu cumva au intrat mistreţii să strice fâneţele.
Când pe ultima cărare
Doi boi negri-or să mă care,
Îndemnaţi cu o crenguţă,
Brazi să-mi puneţi pe căruţă,
Sufletul meu o să-ndure
Mare dor după pădure!
Dumnezeu să-l odihnească!