de Donbazil » 12 Feb 2015, 22:57
Sal'tare!
Astazi desi am stat acasa, la pat, victima unei raceli rebele, mi-am bucurat inima cu un fragment scris de prietenul Casian Balabasciuc...
FRIGĂRUIA
Întâmplarea a făcut ca, pe trecerea de pietoni din centrul târgului, Avram, secretarul filialei de vânătoare, să dea nas în nas cu părintele Constantin, de la biserica Sf. Nicolai. În tinereţe cei doi fuseseră colegi de şcoală şi buni prieteni. Nu o dată se cotonogiseră pe terenul de fotbal, pentru o minge. Mai iute din fire, părintelui Constantin îi sărea mereu ţandăra şi zbiera din toţi rărunchii. Avea o voce puternică, un timbru vocal deosebit, pe care şi l-a păstrat nealterat spre marea încântare a credincioşilor din orăşel, care numai cuvinte de laudă au pentru slujbele pe care le oficiază.
-Măi, Ioane, era să nu te recunosc! se opri brusc din mers omul bisericii.
-Sărut dreapta, părinte! se înclină cuviincios Avram, bucuros să-şi revadă prietenul din copilărie. Trec anii, iar oamenii îmbătrnesc. Asta este legea vieţii!
Îşi strânseră cu căldură mâinile şi se traseră mai la o parte, pe trotuar, ca să mai schimbe două-trei vorbe, să-şi mai amintească de anii de şcoală. Părintele, mai scund de statură, dar bine legat, puţintel cam dolofan, începu să turuie gesticulând vesel. Vădea că debordează de energie şi chef de viaţă. După câteva minute de pălăvrăgeală în care pomeni de-a valma nume de foşti profesori şi colegi, îşi mai trase pe seamă şi îi îngădi lui Avra să îndruge câteva vorbe.
-Tu cu serviciul tot la judeţ eşti, la filiala de vânătoare?
-Tot acolo, părinte, că mi-am păstrat năravurile.
-Măi, Ioane., frumoasă meserie ţi-ai ales! îl lăudă preotul. Să fiu sincer, dacă am fi iar nişte băietani de liceu, tare aş mai alege şi eu calea ta, că mult îmi place pădurea.
-Ei, încurcate snt căile Domnului! Oftă Ion cu gândul la problemele de fiecare zi care îi potopeau programul la serviciu.
-Ce poate fi mai frumos decât să cutreieri pădurile cu puşca în spate şi să scotoceşti văgăunile după fel de fel de fiare, să asculţi foşnetul frunzelor, să vezi norii trecând nestruniţi pe cerul albastru şi să guşti o frigăruie la umbra codrului lângă un foculeţ? Este o viaţă liberă şi frumoasă! întări părintele Constantin.
-Aşa o fi, părinte, cum spuneţi, dar să ştiţi că sunt şi griji şi necazuri şi multe renunţări...
-Ei, necazuri! Unde nu sunt renunţări, Ioane? Te uiţi la un om şi îl vezi vesel, fericit, plin de viaţă, dar nu poţi şti niciodată ce îi aduce soarta, doar peste câteva minute... Fiecare îşi duce cu sine trăirea, că aşa a fost lăsat.
Mai povesti părintele, aducându-şi aminte de vremurile când alergau după minge, apoi, iar:
-Măi, Ioane, tare faină meserie ţi-ai găsit! Auzi, hai, ia-mă şi pe mine la o vânătoare, măcar să văd cum vin în galop mistreţii în bătaia puştilor. Că eu...Înţelegi că nu pot să pun mâna pe armă. Şi tare drag mi-ar fi fost, de ce să mă ascund?
Ştia bine Avram că părintelui îi place viaţa şi voia bună, aşa că nu putea să-i refuze bucuria de a participa şi el la o vânătoare.
-Bine, părinte! Eu zic, ca să îmbinăm plăcutul cu utilul, hai să facem o vânătoare sâmbătă, că tot e lăsatul secului, cu toţi vânătorii din grupă, iar dumneata să ne binecuvântezi cu o slujbă la faţa locului, că doară suntem creştini cu toţii, chiar dacă unii arătăm mai smeriţi, iar alţii mai puţin.
-Bravo, Ioane! Straşnică idee ai! sări părintele cu entuziasm să susţină propunerea.
-Atunci eu lansez convocarea!
Sâmbătă dimineaţa, primul sosit la locul de întâlnire fu părintele Constantin. Îşi parcă maşina la o margine de pădure, scoase din portbagaj cizmele de cauciuc, se încălţă grăbit, apoi luă în spinare rucsacul bine burduşit şi începu să se plimbe nerăbdător pe drumul forestier, când în sus, când în jos, cercetând dacă nu apar şi ceilalţi. Nu întârziară mult nici vânătorii şi se adunară la timpul potrivit, salutându-l cu respect. Părintele cercetă armele, se minună de isprăvile povestite de încercaţii oameni şi nu se lăsă până ce nu destăinui că şi el avusese câţiva vânători în familie.
Când să înceapă vânătoarea, părintele îl trase discret de mânecă pe Ion Avram.
-Auzi, dar nu mâncăm ceva mai întâi?
-Mai încolo, părinte, că acuma trebuie să o luăm din loc, dacă vrem să facem vreo ispravă, îl lămuri fostul coleg de clasă.
Se resemnă părintele şi porni cu ceilalţi laolaltă pe tăcutele poteci ale pădurii îngheţate. Avram îl invită să-l însoţească în stand şi îl întrebă dacă nu era prea greu şi incomod rucsacul cel pântecos.
-Nu, nu, îşi apără părintele bagajul. O să-l duc eu, că am în el odăjdiile.
Frumoasă zi, excelentă vânătoare! După primele două goane, doi mistreţi mari asigurau deja succesul incursiunii.
-Nu ne oprim oleacă să ne odihnim? Întrebă părintele sfios, cu gândul la o îmbucătură.
-Încă o goană, părinte, se împotriviră în cor vânătorii. Apoi o să ne oprim să ascultăm rugăciunile domniei voastre.
În goana următoare mai ieşi în bătaie un vier cât uşa clopotniţei, care însă plecă rănit.
-Nu-l putem lăsa să se chinuiască, îi explică Avram părintelui decizia de a mai face o goană. E păcat mare să laşi vânatul rănit.
Aveau dreptate vânătorii şi părintele trebui din nou să se supună majorităţii. Abia pe la asfinţit căzu vierul cel mare. Când se adună toată lumea, hotărâră să pună mai întâi un foc bun în poiană. Apoi, cu măiestrie, cineva făcu un mănunchi de ţepuşe pentru frigărui, care numaidecât se instalară să sfârâie deasupra jarului încins.
-Pentru că mâine este lăsatul secului, părintele Constantin a avut bunătatea şi înţelegerea să vină printre noi, să facă o slujbă aici, în codru, că şi noi suntem creştini. Să ne ierte cel de sus că de, de obicei, duminicile, în loc să fim la biserică, umblăm pe coclauri cu armele şi rucsacele în spinare, urmărind vânatul.
Părintele scoase din rucsac straiele, iar mai de la fund scoase câteva pacheţele cu cârnaţi şi alte bunătăţi, pe lângă o butelcuţă plină cu lichid cristalin.
-O fi apă sfinţită, îndrăzni să vorbească un păcătos, care îşi înghiţi repede gluma, sub privirea tăioasă a preotului.
Cu gesturi ferme, părintele luă o ţepuşă în care înfipse doi cârnăciori dolofani şi o propti deasupra jarului pe care se perpeleau celelalte frigărui. Apoi îşi îmbrăcă straiele, se înclină evlavios şi cu vocea sa sonoră şi inconfundabilă, binecuvântând adunarea încremenită în faţa solemnităţii momentului, rosti:
-Aleluia, aleluia...
Vocea i se frânse brusc, parcă retezată de mirosul îmbietor ce se ridica din vatra deasupra căreia sfârâiau apetisante bunătăţile oferite de partida de vânătoare. Cu sprâncenele ridicate a mirare, privind către cârnăciorii ce se prăjiseră bine pe jarul dogoritor, părintele Constantin declamă cu glas tunător, în faţa asistenţei care aştepta cu sufletele la gură:
-Se pârleşte frigăruia!
-Amin, părinte! strigară în cor vânătorii şi se repezi fiecare să-şi ia de pe vatră bunătăţile perpelite.
Fuseseră martori la cea mai scurtă slujbă din viaţa părintelui Constantin."...