“Nu puteam să am speranța să scriu istorie românească în străinătate. M-am convertit când am putut să mă întorc în România. Când am venit aici, am avut totuși un șoc, fiindcă n-am mai găsit același român. Am stat 45 de ani plecat. Este o viață de om. Când plecasem eu din țară, românul pe care-l cunoșteam, de pildă țăranul de la moșia din județul Brăila, era îmbrăcat în alb, cu garnitură la marginea mânecii cămășii. Era curat, era respectuos față de cineva mai învățat decât el, nu că era boier, dar că era mai învățat.
M-am întors și am găsit un țăran mai întâi îmbrăcat ca Mao Zedong, în haine gri. Chiar fața lui m-a speriat, de bețiv. Românul de pe vremea copilăriei mele era un om care mai trântea o țuică exagerată duminica, dar restul săptămânii era treaz. M-am întors după 40 de ani și am văzut că erau bețivi toată ziua, de dimineața până seara. Prin urmare, asta strică o nație. Asta transformă o populație rurală în niște brute. Am devenit foarte pesimist. În plus, un alt motiv de pesimism este că tineretul — că avem totuși un tineret inteligent—, de îndată ce capătă o bursă în străinătate, pleacă și nu se mai întoarce. În tinerețea mea, cu toții am plecat în străinătate ca să facem studii superioare, dar niciunul nu stătea acolo. Toți se întorceau în țară. De îndată ce căpătam o diplomă de la Londra, de la Paris, de la Washington, ne întorceam în țară. Era sfânt, era normal. Acum, domne', capeți o bursă Fulbright sau alta, dus ești din țară. Concluzia mea este că țara e pierdută”.
Neagu Djuvara