Salut!
..."accidentele de circulație nu discriminează, ele fac victime din rândul tuturor: tineri, bătrâni, bărbați, femei, copii de orice vârstă inclusiv nou-născuți"...
Alex Ionescu
Ieri la 15:19 ·
Confesiuni... rutiere
Am avut câteva tentative să scriu cele ce urmează dar...
Sunt o persoană cu un psihic de fier, călită de viață dar când încep să mă gândesc la câte am asistat... devin și eu (puternic) afectat.
Orice călătorie începe cu primul pas, nu?
Articolul acesta nu se vrea a fi o apologie a agenților de circulație ci doa o confesiune a unuia dintre ei. E un subiect prea puțin atins dar care-i afectează pe fiecare dintre ei, indiferent de cât de duri și puternici sunt unii dintre ei. Indiferent de ce mecanisme au de a face față.
Criminaliștii spun, deseori, că evenimentele cu cel mai puternic impact emoțional la care sunt chemați ei, sunt... accidentele de circulație.
Asta pentru că accidentele de circulație nu discriminează, ele fac victime din rândul tuturor: tineri, bătrâni, bărbați, femei, copii de orice vârstă inclusiv nou-născuți s.a.m.d. Mai e grotescul, absurditatea accidentelor de circulație...
Agenții de circulație ajung primii la fața locului... și pleacă ultimii. Nu au de ales, asta e meseria lor.
După un timp începi să te obișnuiești și încerci să nu te mai gândești că, ceea ce vezi acolo... contorsionat, rupt, dezmembrat... a fost, cu puțin timp înainte, o ființă umană... animată, vie, cu suflet. Vezi doar o carcasă... fără sclipirea vieții, fără suflet... iar discrepanța e fantastică. Totuși, șocul rămâne. Pur și simplu, nu te poți abține să te întrebi... cum?! Rațiunea îți confirmă "da, a fost o ființă umană" dar viața nu te-a învățat să recunoști ființele umane în situații din acestea.
Unii mai încearcă să facă față, încearcă să glumească într-o tentativă de a-și dirija atenția spre orice altceva din jur și poate merge... pe moment. Majoritatea se concentrează mecanic pe ceea ce au de făcut la fața locului deoarece știu cât de toxic e momentul pentru orice psihic sănătos. Chiar dacă evită să contempleze pe moment... tot sunt afectați. Realizează mai târziu.
Asta e una. Cu asta m-am împăcat cât de cât repede. Cred. Am devenit mai cinic, mai dur... fiindu-mi confirmată fragilitatea vieții, de nenumărate ori. Credeam că nu mai simt, nu voiam să empatizez sau nu credeam că mai sunt capabil. Și am zis că e ok așa, aproape inuman.
Apoi am primit o altă lecție. Într-o seară am fost trimis la un accident deosebit de grav. Fusesem la zeci de accidente grave (le-am pierdut numărul de mult). Tot nu te poți abține să ai un fior. Și începi să te pregătești psihic, pe drum spre locul accidentului. "Oare cât de grav o fi... răniți grav... morți... e drumul blocat? Să nu mai fie și altele până ajung și asigur locul. Măcar alții să nu pățească ceva."
Ajungem la fața locului. Drum în pantă, succesiune de curbe periculoase pe DN, carosabil umed... Un autoturism derapase la ieșirea dintr-o curbă, se învârtise și intrase cu partea laterală într-un tir care urca normal din sens opus. Toți din autoturism... morți. Șoferul tirului era afectat serios și ne explica că nu a avut cum să evite, fiind ff din scurt și brusc. Tot explica cum s-a petrecut din perspectiva lui. I-am zis că știu. Știam. Se vedea după urmele de derapaj... impactul a fost pe contrasens etc. Mai știam și că șoferul îmi spunea mie acestea, dar nu pentru a se disculpa... o făcea pentru el. E greu să te împaci cu așa ceva, chiar dacă nu ai nici o vină. În fine... ambulanță, descarcerare, constatarea decesului, anunțarea Serviciului de Medicină Legală, sosirea criminalistului...
Ne apucăm de cercetare. Măsurători, fotografii etc.
La un moment dat încep să aud strigăte la distanță. Mamă îndurerată. Nu era singură. Ajung împreună cu ea și ceilalți membri ai familiei. Toate persoanele decedate erau membrii aceleiași familii. Am încercat să-i oprim să se apropie... dar degeaba.
Nu am crezut niciodată că oamenii pot scoate asemenea sunete, strigăte de jale. Ne-am oprit tot din ceea ce făceam, inclusiv din cercetare. Toți... totul a înghețat... inclusiv timpul. Părea că durerea lor radiază în valuri împrejur iar majoritatea celor neimplicați în accident, opriți din drum, s-au îndepărtat instinctiv... probabil pentru a se proteja. Nu i-am condamnat. Eu am rămas... deși am simțit că se rupe ceva din mine (aproape ca o senzație fizică) când am simțit durerea celor care mai rămăseseră din familia aceea. Doar după, când nu mai puteau să plângă... am putut încerca să-i liniștim un pic iar apoi să continuăm. Nu-mi aduc aminte să fi auzit vreun claxon de la vreun șofer nerăbdător... cum se întâmplă atunci când este traficul blocat. Cred că toți au înțeles. Oricum, care veneau din curiozitate pe jos, nu s-au apropiat la mai puțin de 20-30m... și s-au întors înapoi.
Atunci mi-am dat seama că, oricât de dur, puternic, cinic etc., ai fi... tot nu scapi nevătămat. Chiar și doar dacă asiști, ești martor când îi plânge și i se rupe sufletul altei persoane. O pată rămâne și pe al tău. Încă una. Și tot așa.
Dar mergi mai departe, îți spui că cineva trebuie s-o facă și pe asta iar sufletul tău e oricum pătat deja. Faptul e consumat.
O alta situație care ține de tot de sarcinile unui agent de circulație: înștiințarea rudelor persoanelor decedate în accidente rutiere.
Alt accident mortal. Găsim tânărul decedat prins sub mașină. Primii șoferi care au ajuns și ne-au anunțat, au și imobilizat "prietenii" mortului, care încercau să fugă de acolo. Ni i-au predat nouă. I-am reținut. Toți miroseau a alcool. Facem cercetarea, timp în care mă anunță un coleg că, mai devreme cu câteva ore, i-au văzut pe toți cum consumau alcool în mașina oprită și i-au certat, punându-le în vedere să nu plece cu mașina. Ce puteau face altceva? Nu-i interzis să bei în mașina oprită. Iar după, când colegii au fost ocupați cu un scandal, ăștia au prins momentul și au plecat.
Terminăm cercetarea spre dimineață și vine momentul anunțării părinților victimei. Un coleg jandarm se oferă să vină cu mine, e om foarte hotărât, puternic, de altfel. Îl întreb: "Ești sigur?" iar el răspunde "păi cum să mergi singur să dai vești din ăstea?". Plus că el știa din vedere familia respectivă. Ajungem, bat la ușă iar când se deschide... îl aud că se dă câțiva pași în spate. Deschide mama victimei. Îi dau vestea... și-a dat seama când a văzut un agent de circulație la ușa ei la 4 dimineața. Mă gândeam să nu aibă un șoc fiziologic, să leșine sau mai rău... și eram pregătit să o susțin. La propriu. I-am explicat unde va fi dus fiul ei, că va trebui să-l recunoască și să-l ia de la morgă. I-am spus astea în speranța că se va concentra pe ce are de făcut și, astfel va trece mai "ușor" peste momentul critic. Știu că oamenii pot face asta mai ușor dacă își mai găsesc un scop după, ceva de făcut.
Plecăm. Pe drum, colegul îmi zice că nu știe cum am putut eu, că el se blocase. E normal, e... uman. Eu îmi zic că trebuie să fiu tare... și pentru alții. Cineva trebuie să fie.
Sunt multe situații în care majoritatea oamenilor fug... din instinct de conservare. Polițistul trebuie să-și înfrângă instinctul de conservare și să meargă împotriva lui, să ia în piept și să prevaleze. Complet nenatural dar... asta e meseria lui. O face pentru ceilalți.
N-am terminat de început cu situațiile grele pe care le înfruntă un agent de circulație.
Mai sunt accidentele rutiere a căror victimă sunt... colegi.
Până acum am pierdut doi colegi și prieteni. Amândoi erau în timpul serviciului. Amândoi cu Dacia Logan primul tip, despre care știu că au primit 1,5 stele la testele de siguranță EuroNcap. Și ălea cu pile.
Imaginați-vă cum poți face cercetarea la fața locului unui accident mortal... plângând în hohote. Și te oprești un pic, când nu mai poți... și continui... și tot așa. Eu, în rest, n-am mai plâns din copilărie. Nu plâng nici când tai ceapă dar... Partea asta e... prea sensibilă pentru mine, chiar și după ani, și nu mai extind. Sper să înțelegeți.
Trebuie să facem ceea ce trebuie făcut indiferent de ce avem în suflet... de cât de greu e. Cineva trebuie s-o facă și pe asta.
Am fost la sute de accidente cu victime, am cercetat, am fost martor la suferință umană extremă... uneori a mea, am consolat familii, am ajutat... dar când mă gândesc la ele... și ce pete mi-au lăsat... mă simt... gol... pustiit... și mă întreb "oare mai am vreo fărâmă de umanitate în mine?"
Dar mergem înainte. Renunțarea nu-i o opțiune pentru mine. Mai ales dacă mă gândesc că, în locul meu, ar trebui să vină altcineva... nepătat încă. Nu, clar nu.
Mă uit la ceilalți și văd cât de simplu e să generalizezi și să blamezi. Când n-ai nici cea mai vagă idee, e ușor. Nu mă supăr. Mă gândesc, în schimb, că le invidiez ignoranța și naivitatea pe care am pierdut-o eu de mult. Ce bine e așa. Ce simplu. Nici nu știu cât de norocoși sunt.
Aici sunt doar trei cazuri... din sute.
"Când privești în Abis... și el privește-n tine".
Atât de adevărat.
Pe de altă parte, cred că și de-asta am învățat să apreciez micile chestii care, de obicei, trec neobservate... că suntem prea "ocupați" să ne bucurăm de ele.
Doamne, cât de frumos ninge afară! Eu ies la o plimbare. Pe jos.
Nu scrie nicăieri că doar copiii se pot bucura de o simplă ninsoare, sau că trebuie să te tăvălești pe jos ca să te bucuri de ea.
Cât de frumos ninge!
TM®